CELE 10 TEMERI

de cine ne temem cel mai tare?! scriam unui vizitator, ca raspuns la un comentariu de al sau, ca din pacate, cred ca cel mai tare ne temem de noi insine...

insa am uitat sa spun ca dincolo de aceasta teama "proprie" poate pe undeva logica, insa niciodata inteleasa, adevaratele sentimente de teama chinuitoare vin din exterior, si acum o sa va spun, intr-un moment de revolta excesiva, de ceea ce ma tem eu cel mai tare:

de lasitatea celor care sunt oricand pregatiti sa te vanda sau sa te toarne pentru binele de sine
de prostia infinita a unora care cred ca s-au nascut la cererea umanitatii
de rautatea si falsitatea colegilor de munca
de frustrarile unor sifoane apuse
de neputinta noii generatii
de tradarea unor asa zisi prieteni
de femeile cu principii si servicii de vanzare
de cei care au uitat de unde au plecat
de diletantismul celor ajunsi in posturi cheie
de nepasarea actuala a omenirii fata de Dumnezeu

ordinea este aleatorie


cu deplina speranta !!!

neputinţă sau ignoranţă ?!

ce faci atunci cand esti dezamagit de tine insuti?!atunci când ti se pare ca tot ceea ce faci este in zadar sau că orice activitate sau reactie de a ta este invizibila si ignorata total de cei de lângă tine, asta nu inseamna doar faptul ca nu esti in stare sa te impui sau sa atragi prea multa atentie sau poate fi vorba si despre o nepotrivire de idei si valori cu cei care consideri ca te subapreciaza.
insa cum faci sa stii cu adevarat cui apartine vina?!

cand te gandesti ca tu muncesti atat de mult, te zbati atat de mult si renunti la atatea lucruri numai pentru dorinta de apreciere, recunoastere si consideratie din partea uneia sau mai multor persoane, si ajungi sa constati cu o durere ascunsa si timida ca de fapt, ceea ce faci nu este decat un lucru normal si infim in opinia lor.
oare aceste momente sa fie un semn clar de limitare a ta?! sau ceilalti nu fac altceva decat sa iti dea de inteles ca atat poti, atat esti capabil si cel mai indicat pentru tine ar fi sa incerci pe viitor sa te rezumi la dorinta de afirmare, de cunoastere sau la doza de ambitie personala.
cat adevar si cata frustrare se regasesc in astfel de momente, pe care din pacate mai devreme sau mai tarziu ajungem fiecare dintre noi sa le traiasca, este mai important sa credem ca nu exista sau este mai bine sa ni le insusim si sa incercam sa le depasim prin diferite metode?!

se poate insa sa existe doar prostia sau incultura care s-a abatut asupra ta,insa tu nu o vezi si continui cu o disperare colosala sa incerci sa dovedesti ceva, sa incerci sa-ti faci si tu un loc sub soare, sa consideri ca ai ceva de transmis si ca poti fi chiar apreciat si urmat candva pentru acest lucru.este posibil ca dorinta prea mare de afirmare sa te traga de multe ori in jos fara sa-ti dai seama ca ai devenit irelevant si confuz in ceea ce faci si in ceea ce vrei sa impui sau sa transmiti.

la fel de posibil insa poate fi faptul ca, desi gresesti de multe ori, tocmai din motivul ca iti doresti prea mult sa tinzi catre suprem si catre perfectiune,cei carora tu vrei sa le demonstrezi aceste lucruri sau cei carora le esti subordonat prin anumite conjuncturi,sunt fie, ori mai prosti ca tine, fie sunt prea imbecili pentru a-ti recunoaste meritele sau pentru a te putea ajuta si corecta atunci cand situatia o impune

daca o sa mi se reproseze din nou faptul ca, nu se intelege clar ce afirm si ce parte sustin, aici cred ca o sa fie adevarat, pentru ca este un subiect foarte ambiguu pentru mine si este tratat ca atare